Text apărut inițial pe site-ul Adevărul


Strategia Naţională de Apărare a generat o serie de reacţii, inclusiv critice, care merită luate în seamă. Totuşi, conţinutul criticilor este îngrijorător pentru că denotă două elemente posibile: fie neînţelegerea felului în care este interpretat azi conceptul de securitate naţională, fie formularea unor mesaje pe o temă atât de importantă exclusiv pe baza unor calcule politice.


Publicarea Strategiei Naţionale de Apărare de către Administraţia Prezidenţială şi prezentarea ei în Parlament de către preşedinte au generat o serie de reacţii care merită luate în seamă, atât într-o cheie pozitivă, cât şi într-una negativă. Fără a intra pentru moment în conţinutul strategiei, trebuie să ne bucurăm de faptul că acest text a suscitat atâtea luări de poziţie la nivel politic. După prezentarea documentului în şedinţa CSAT şi aparentul consens existent între preşedinte şi prim-ministru sau între PNL şi PSD în a susţine documentul (ilustrat şi de votul dat azi în Parlament), au apărut şi reacţii negative. Deşi inclusiv existenţa acestora trebuie salutată - deoarece orice consens deplin într-o democraţie ar trebui să ridice semne de întrebare - conţinutul criticilor la adresa strategiei este îngrijorător pentru cădenotă două elemente posibile: fie neînţelegerea felului în care este interpretat azi conceptul de securitate naţională, fie încercarea de a arunca pe piaţă nişte fumigene politice prin formularea unor mesaje pe o temă atât de importantă exclusiv pe baza unor calcule politice.


Cel mai acerb critic al strategiei este preşedintele Senatului, Călin Popescu-Tăriceanu. El estesecondat de vocalul preşedinte al Partidului România Unită, Bogdan Diaconu. Făcând abstracţie de nuanţele din discursul fiecăruia, amândoi au practic acelaşi argument: Klaus Iohannis caută să îşi însuşească puteri executive care nu i se cuvin prin introducerea în sfera conceptului de „securitate naţională” a unor domenii precum educaţia, sănătatea, infrastructurile critice etc. Au apărut chiarvoci din presăcare susţin că Iohannis caută să îndrepte România spre o republică prezidenţială. Tăriceanu atrage atenţia asupra pericolelor pe care abordarea preşedintelui le ridică pentru echilibrul instituţional şi democratic din România, iar Diaconu chiar îl aseamănă pe Iohannis cu Ceauşescu.


O altă linie de argumentare împotriva strategiei este că ea seamănă mai mult cu un program electoral şi că nu conţine decât afirmaţii de principiu, fără a propune prea multe soluţii. Chiar dacă PSD nu pare dispus să deschidă un nou front de luptă cu Iohannis şi şi-a asumat public sprijinul pentru document,corului de critici i s-a alăturat şi Ilie Sârbu, promovând exact argumentul de mai sus.


Conţinutul Strategiei, pragmatic

Admitem că aşteptările de la strategia elaborată de Preşedinţie erau mai mari. În pofida tentativei de plasare a conceptului de „securitate naţională extinsă” în centrul textul, el nu se regăseşte suficient de bine elaborat în text. Paradoxal, argumentul principal al criticilor strategiei pare că nu are obiect.Am salutat deja abordarea mai amplă a Preşedinţiei, e drept, înainte de a vedea textul în întregime, dar cunoscând dezbaterile din jurul său. Rămânem la părerea că principalul merit al strategiei este menţiunea explicită a acestor domenii de politici publice în legătură cu securitatea naţională.


Dincolo de faptul că am fi dorit ca aceste idei să fie elaborate mai mult, nu era rolul strategiei să propună soluţii concrete. Strategia este un document programatic de principiu, care afirmă modul de percepţie a propriei securităţi şi poziţia pe care statul în cauză o are în raport cu fenomene sau evenimente pe care le consideră relevante într-o perioadă sau într-un context internaţional dat. Astfel, strategia devine un document politic, iar priorităţile pe care le propune ar trebui să fie preluate de instituţiile specializate ale statului - care ţin în majoritate de Guvern! - şi transformate în soluţii concrete de intervenţie, preferabil după o dezbatere politică.

Pe de alta parte, rolul documentului este unul declarativ, cu relevanţă pentru partenerii internaţionali care vor sesiza modul de poziţionare a statului în raport cu o anumită chestiune. Confuzia dintre tonul politic al documentului şi cel electoral vine din caracterul strategic al ambelor tipuri de documente: şi o strategie de apărare şi un program electoral identifică probleme, afirmă principii, prezintă linii generale de acţiune. Teme precum educaţia, sănătatea sau infrastructurile critice etc. – unele dintre acestea fiind deja prezente şi în precedentele agende de securitate naţională - se încadrează în conceptul de securitate naţională extinsă, inclusiv din perspectiva teoriilor cu privire la acest concept din ultimii 20 de ani.


Revenind însă la semnalele de alarmă trase în principal de Tăriceanu, afirmaţiile sale par mai degrabă parte a efortului discursiv vizibil în ultimele zile în rândul partidelor de la guvernare de a-l asocia pe Klaus Iohannis cu Traian Băsescu şi cu derapajele acestuia de la Constituţie.


Pe lângă faptul că Traian Băsescu a încetat să mai fie un subiect politic relevant de mai bine de jumătate de an, comparaţia e nereuşită în contextul politicii de securitate, mai ales că România nu a beneficiat de un concept de securitate clar şi adaptat pe toată perioada mandatelor preşedintelui Băsescu. Nu trebuie uitat că rolul Preşedinţiei, ca instituţie, şi al preşedintelui, cu legitimitatea sa dată de votul direct, ar trebui să fie tocmai de a imprima linii strategice de acţiune în domeniile importante care vizează mersul de zi cu zi al societăţii.


Strategie extinsă

În loc să ne facem griji de mersul democraţiei pentru că preşedintele asociază educaţia cu securitatea naţională, ar trebui să salutăm faptul că această asociere este în sfârşit făcută de cineva de la vârful statului român.


De calitatea educaţiei depind atât performanţa economică a statului într-un mediu economic global tot mai concurent şi inovator, precum şi calitatea democraţiei prin modul în care cetăţenii se deprind să participe viaţa socială şi politică.


În plus, evident că sănătatea este o problemă de siguranţă naţională, câtă vreme rateurile sistemice din sănătate afectează direct calitatea vieţii românilor şi satisfacţia lor faţă de prestaţia statului în care îşi plătesc taxele. Infrastructura rutieră, unul dintre marile eşecuri ale Guvernului României în ultimii 25 de ani, face ca românii să moară pe capete pe şosele. Şi vorbim în general despre oameni tineri, activi, mobili, cu capacitate de a contribui din punct de vedere social. În aceste domenii trebuie acţionat politic coerent azi, fără întârziere, aşa cum s-ar întâmpla dacă ne-am confrunta cu o problemă de securitate tradiţională, de tipul unui atac militar.


Strategia putea merge şi mai departe şi să abordeze mai în detaliu subiecte de relevanţă socială precum migraţia (fie frânarea ei, fie valorificarea diasporei ca pe o resursă sau până la dezbaterea efectelor conceptului solidarităţii în UE în cazul migraţiei internaţionale), situaţia minorităţii rome (lipsa educaţiei, incapacitatea de inserţie pe piaţa muncii, împovărarea bugetelor de ajutoare sociale), problemele interetnice latente, precum şi alte teme care, ascunse în continuare sub preş, afectează România pe termen scurt şi lung.


Mai puteam adăuga teme de relevanţă regională, precum politica energetică sau rolul României în această zonă a Uniunii Europene aflată într-un context politic aparte faţă de restul blocului european, sau viziunea cu privire la parteneriatul estic. Acestea şi altele ar fi putut face obiectul dezbaterilor parlamentare şi discursurilor politice nuanţate.


Deci e bine că vorbim despre strategie, e de salutat că există critici, însă acestea ar trebui să contribuie la îmbunătăţirea unui document de o asemenea importanţă.


E trist să constatăm că acest prilej e folosit de adversarii politici ai preşedintelui doar pentru a crea teme politice false şi pentru a alimenta un narativ tot mai vizibil în ultimele zile, axat pe inducerea ideii unor derapaje ale preşedintelui.